Ecourile pasilor lui se loveau haotic de peretii holului si rasunau lugubru in linistea mormantala. Mergea pana la capat, dupa care facea cale intoarsa. Isi formase deja un traseu si incepuse in imaginatia lui, sa toceasca mozaicul venetian nedefinit pe care calca. Dintr-o data, un om in alb din cap pana in picioare aparu langa el si incepu sa-i vorbeasca. Nu auzea ce i se spunea pentru ca nu isi dadea seama cum de nu-l vazuse inainte sa ajunga la el. Isi concentra toata atentia spre persoana de langa el care-i vorbea cu o voce blajina, linistitoare, dar autoritare in acelasi timp. Simtea ca nu-i vrea raul, ca vrea sa-l linisteasca, dar nu intelegea ce spune. Simti nevoia sa se aseze. Se apleca in fata usor si se indrepta spre cel mai apropiat scaun. Se aseza, dar se ridica imediat, amintindu-si ca cineva inca vorbea cu el, chiar daca nu intelesese nimic. Se indrepta spre omul in alb, se opri la 2 pasi, il privi pierdut dupa care se aseza din nou, isi prinse capul in palme si ramase asa mult timp.

In salonul imaculat, pata rosie, bizara, strica aspectul desavarsit de alb. Femeia de pe masa din mijlocul lui gemea usor. Incerca sa ridice capul dar nu reusi. Misca buzele in incercarea de a spune ceva. Nu-i iesi deca o soapta firava care-l obliga pe doctorul de la capul ei sa-si apropie urechea. -Va rog, nu-i spuneti ce am, sa nu-i spuneti ca o sa mor… va rog, spuneti-i ca nu mai vreau sa-l mai vad, ca nu mai pot sa traiesc cu el, ca nu-l mai iubesc. Nu vreau sa stie ca mor… Soaptele i se stinsera incet, lasandu-i pe medicii si asistentele din jurul mesei in asteptare. Monitorul din dreapta sfida linistea cu piuituri stridente din ce in ce mai rare pana cand totul se transforma in ceva ireal de liniar. Urma o usoara agitatie. Intr-un final, unul dintre medici, se indrepta care un om in alb, care statuse deoparte si privise in tacere, si-l intreba: – Anunti tu?

 Capul ii era din ce in ce mai greu, mainile obosite nu-l mai puteau sustine. Ridica privirea si-l vazu din nou pe cel in alb in fata lui. Mirat, il intreba daca are nevoie de ajutor. Intrebarea i se paru ridicola cateva secunde mai tarziu cand incerca sa-si ridice corpul care parea de plumb, de pe scaunul in care zacuse ore in sir. Isi privi ceasul dupa care compara ce vazu cu ora de pe ceasul mare din capatul holului. Erau in concordanta. Atunci de ce avea impresia ca pierduse timpul pe undeva? Se intreba ce cauta acolo si de ce statuse atat de mult. Raspunsul veni ca o maciuca in moalele capului: -Am facut tot ce-am putut, nu a mai putut fi salvata. Daca ar fi venit mai devreme… Imi pare rau, pot sa va ajut cumva?

Il iubise! A vrut sa-l protejeze! Nu i-a spus nimic! Cancerul omoara, stia asta, dar nu vroia ca el sa stie. Il iubea prea mult! Acum ea nu mai era. El era o epava, cu carma rupta, plutind in deriva printre mormanele de mizerie omeneasca, fara singurul lucru frumos, dragostea ei. Si o singura intrebare, nebuna, nu-i dadea pace: De ce?