E o zi ca oricare alta, buna de facut asa ceva. Fie ca era ieri, azi sau maine, este pana la urma acelasi final. Poate ca e trist. Sa veniti la inmormantare, sa-mi aduceti flori, sa ma plangeti. Stiu ca vor fi unii care vor varsa un sfert de lacrima, poate vor ofta… Voi ramane ca o amintire care pana la urma se va sterge in praful timpului. Pana la urma toate trec, chiar si amintirile, si dorurile arzatoare, si lacrimile, si eu… Ce buna e uitarea… Ce buna e trecerea timpului… Va las cu bine!

Faci un lucru despre care crezi ca nu va avea repercusiuni in viitor. Un lucru simplu. O mica explozie de enervare intr-o discutie cu o persoana. Ai avut o zi proasta, si iti versi nervii pe cineva apropiat. Pe viu, printr-o discutie pe mess, la telefon, nu conteaza. Problema e ca nimeresti pe cineva caruia i-ai mai gresit si in trecut. Si nu o singura data ci de multe ori. Si greseli care nu se iarta. Ai vrea sa te revansezi dar nu o faci. Nici nu o spui.

Cat de mult conteaza lucrurile mici (negative)? Mai ales cele lasate nerezolvate?

Daca lasi un barbat si o femeie care se plac, mai mult timp impreuna, vor ajunge sa sara unul pe altul?

Atunci cand ai asteptari prea mari si nu se intampla nimic din ce ai sperat sau crezut, cine e de vina? Evident ca tindem sa dam vina pe celalat. Daca facem totusi o analiza atenta ne dam seama ca de cele mai multe ori, vina e proprie. De ce?

Totul porneste de la niste promisiuni. Promisiunile pot fi verbale, conjuncturale, prin obisnuinta, etc. Daca te-ai obisnuit ca in fiecare dimineata sa ti se faca ceaiul sau cafeaua, atunci cand nu ti se mai face, te superi. E ca si cum cineva si-a incalcat promisiunea de a-ti face un serviciu. In cazul asta, asteptarile tale sunt prea mari. Exemplele nu se opresc aici. E de multe ori vorba de lucruri nonverbale mult mai complicate. Gesturi, priviri, atitudini… Ne asteptam la mai mult decat trebuie. Si gesturile nu vin, zambetele lipsesc…

E mai simplu sa dai vina pe altul decat pe tine. Si mai rau e atunci cand cazi in extrema cealalta. Cand nu mai astepti nimic. Cand nu mai crezi in promisiuni si implicit nu mai ai incredere in nimeni. As spune ca e mai rau decat sa fii dezamagit de lipsa unui lucru pe care l-ai luat drept promisiune. Daca nu mai astepti nimic de la nimeni inseamna ca esti in pragul depresiei sau esti deja in depresie.

Ma astept ca seful sa ma laude azi pt ca am muncit si mi se pare ca am realizat ceva. Si nu ma lauda. Pai normal ca nu ma lauda, ca n-am facut altceva decat sa muncesc pt banii pe care ii primesc. Si sunt dezamagit. Asta pana cand constientizez ca de fapt asteptarea mea a fost mult prea mare. (povestea cu seful nu e decat o parabola).

Ma astept sa fi luat examenul, doar am invatat. Am tocit cartea aia. Ba am pierdut chiar si ore bune din nopti pentru examenul asta. Si nu l-am luat! Culmea e ca in carte nu scria ce a tratat examenul. S-a dus pe apa sambetei…

Ideal ar fi sa avem asteptari corecte. Dar cine poate sa faca asta?

Picatura se tara alene pe marginea canii. In drumul ei spre abis, lasa o urma dulce pentru gura care sorbea din ceaiul aromat. Nu era constienta de prezenta dulcei poveri pe marginea canii, din cauza ca era distrata, foarte distrata. Se gandea la atatea lucruri… Zambea din cand in cand, pierduta in ganduri. O umbra trecu pe chipul ei angelic, intunecandu-i pentru o clipa zambetul, facand-o si mai frumoasa. Picatura dulce, isi continua drumul fara intoarcere… Pana la urma o vazu cum aluneca lent, cum se opri la margine sa-si adune toate puterile pentru ultimul salt. Abia dupa ce cazu, isi dadu seama ca se indrepta catre parchetul proaspat lustruit. Incerca sa reactioneze, dar se dezechilibra, si scapa cana din mana. Se sparse cu zgomot, imprastiind sute de cioburi prin toata bucataria. Un moment paru descumpanita. Doar o clipa. Apoi, chipul i se lumina. Se gandi la el, comparandu-l cu picatura de miere de la care pornise de fapt totul. Era asa dulce! Si apoi lumea ei s-a spart in mii de bucatele imprastiate peste tot. Zambea! Dar zambea trist. Picatura de miere nu mai era. Stranse cioburile amestecate cu miere si ude de ceaiul dulce si le puse grijulie pe un prosop. Nu-i venea sa le arunce. Cum ar fi putut sa arunce ceva asa dulce?

Un inger trist! Zambea, dar o facea doar amintindu-si! Si-si strangea cioburile la piept, in speranta ca intr-o zi, se va intoarce la cea care fusese. Stia ca nu se va mai intampla, dar inca spera. Era un inger. Trist!

dedicatie, no comment, please.

Intr-o zi in care o sa ma supar, o sa ma ridic in picioare si o sa strig peste toata omenirea! O sa spun tot! Nu voi menaja pe nimeni. Nu-mi va pasa ca se supara cineva. Nu-mi va pasa nici de cei care vor rade. Va fi ziua in care voi fi egoist!

Ecourile pasilor lui se loveau haotic de peretii holului si rasunau lugubru in linistea mormantala. Mergea pana la capat, dupa care facea cale intoarsa. Isi formase deja un traseu si incepuse in imaginatia lui, sa toceasca mozaicul venetian nedefinit pe care calca. Dintr-o data, un om in alb din cap pana in picioare aparu langa el si incepu sa-i vorbeasca. Nu auzea ce i se spunea pentru ca nu isi dadea seama cum de nu-l vazuse inainte sa ajunga la el. Isi concentra toata atentia spre persoana de langa el care-i vorbea cu o voce blajina, linistitoare, dar autoritare in acelasi timp. Simtea ca nu-i vrea raul, ca vrea sa-l linisteasca, dar nu intelegea ce spune. Simti nevoia sa se aseze. Se apleca in fata usor si se indrepta spre cel mai apropiat scaun. Se aseza, dar se ridica imediat, amintindu-si ca cineva inca vorbea cu el, chiar daca nu intelesese nimic. Se indrepta spre omul in alb, se opri la 2 pasi, il privi pierdut dupa care se aseza din nou, isi prinse capul in palme si ramase asa mult timp.

In salonul imaculat, pata rosie, bizara, strica aspectul desavarsit de alb. Femeia de pe masa din mijlocul lui gemea usor. Incerca sa ridice capul dar nu reusi. Misca buzele in incercarea de a spune ceva. Nu-i iesi deca o soapta firava care-l obliga pe doctorul de la capul ei sa-si apropie urechea. -Va rog, nu-i spuneti ce am, sa nu-i spuneti ca o sa mor… va rog, spuneti-i ca nu mai vreau sa-l mai vad, ca nu mai pot sa traiesc cu el, ca nu-l mai iubesc. Nu vreau sa stie ca mor… Soaptele i se stinsera incet, lasandu-i pe medicii si asistentele din jurul mesei in asteptare. Monitorul din dreapta sfida linistea cu piuituri stridente din ce in ce mai rare pana cand totul se transforma in ceva ireal de liniar. Urma o usoara agitatie. Intr-un final, unul dintre medici, se indrepta care un om in alb, care statuse deoparte si privise in tacere, si-l intreba: – Anunti tu?

 Capul ii era din ce in ce mai greu, mainile obosite nu-l mai puteau sustine. Ridica privirea si-l vazu din nou pe cel in alb in fata lui. Mirat, il intreba daca are nevoie de ajutor. Intrebarea i se paru ridicola cateva secunde mai tarziu cand incerca sa-si ridice corpul care parea de plumb, de pe scaunul in care zacuse ore in sir. Isi privi ceasul dupa care compara ce vazu cu ora de pe ceasul mare din capatul holului. Erau in concordanta. Atunci de ce avea impresia ca pierduse timpul pe undeva? Se intreba ce cauta acolo si de ce statuse atat de mult. Raspunsul veni ca o maciuca in moalele capului: -Am facut tot ce-am putut, nu a mai putut fi salvata. Daca ar fi venit mai devreme… Imi pare rau, pot sa va ajut cumva?

Il iubise! A vrut sa-l protejeze! Nu i-a spus nimic! Cancerul omoara, stia asta, dar nu vroia ca el sa stie. Il iubea prea mult! Acum ea nu mai era. El era o epava, cu carma rupta, plutind in deriva printre mormanele de mizerie omeneasca, fara singurul lucru frumos, dragostea ei. Si o singura intrebare, nebuna, nu-i dadea pace: De ce?

Leapsa primita de la Ionouka.

1. Pasiune maxima

2. Sex fara inhibitii

3. Tot ce isi imagineaza cand inchid ochii…

Gata? Nu mai sunt? Ca mai aveam de zis…

O dau mai departe la Vb Singur

Sex! Simplu! Nimic complicat!

 Detaliile le va scrie Ionouka dupa ce vom avea o discutie despre cat ma plateste ca sa i le furnizez!

Sunetele pantofilor pe asfaltul rece, spargeau linistea noptii. Din cand in cand, alcoolul ingerat o obliga sa-si aplece capul catre el. Desi bause destul, o sustinea fara sa se clatine. Ajunsi la masina, ea se lipi de el in timp ce tanarul din lista de mess care-i insotise si bause mai putin, se oferi sa conduca. Masina se dovedi neincapatoare, abia dupa cateva incercari reusi sa se strecoare pe scaunul din dreapta, in timp ce el adormi inainte ca tanarul sa porneasca motorul.

Zgomotul fermoarului desfacut paru ireal in linistea masinii scumpe care rula cu viteza mica in noapte. Isi intoarse capul si o privi fara sa opuna rezistenta. Ea chicoti incet si continua explorarea, desfacu si nasturele de sus, dupa care se apleca deasupra lui. Se concentra cu greu sa conduca printre aburii alcoolului si gemetele ei infundate de leganarea masinii… Denivelarile drumului faceau placerea mai intensa, scurtand drumul. Dupa o vreme, frana lin si ramase intins cu o mana pe volan si alta odihnindu-se pe spatele ei. Barbatul de pe bancheta din spate se ridica, se uita la cei doi, fara ca pe fata lui sa se miste ceva, se intinse la loc si adormi la fel de repede cum se trezise. Pentru o clipa, soferul paru lucid si vru sa o indeparteze, dar ea nu-l lasa. Isi continua miscarile acompaniata acum de gemetele slabe si privirea nauca a tanarului.

Soneria ceasului il trezi amintindu-i o groaznica durere de cap si o mahmureala teribila. Se ridica in capul oaselor, inchise ochii orbit de lumina din ferestre si o vazu pe jumatate goala, cu parul despletit, cu urme ciudate pe fata si gat, intinsa la picioarele lui. Privi o vreme cum pieptul ii urca si cobora ritmic, dupa care se ridica si cazu imediat impiedicandu-se de trupul gol al barbatului de langa pat. Incerca sa-si aminteasca ce se intamplase seara trecuta si nu reusi. O ceata totala se asezase pe mintea lui si nu reusea sa o indeparteze. Pleca spre baie, intrebandu-se cine e cel de langa pat si de ce ea dormea la celalalt capat al patului, pe jumatate goala si cu urmele acelea bizare pe fata si gat…